miercuri, 27 iulie 2011

Crâmpeie de Românie (Moldova)

De vreo câţiva ani ne-am tot planificat o mini-vacanţă, cu destinaţia Moldova, Bucovina, Maramureş, pe care am tot amânat-o, din motive mai mult sau mai puţin obiective.
Iată că vara aceasta, ne-a adus bucuria revederii unor locuri minunate, respectiv, descoperirii unora despre care abia dacă ştiam că există.
Ziua de 22 iulie, o zi cu mare rezonanţă pentru noi (aniversarea a 22 de ani de căsnicie) a însemnat începutul călătoriei de vis, ce avea să dureze 3 zile şi să ne poarte paşii, sau, mai precis, roţile peste 1000 de km.
Primele fotografii sunt cele de pe Creanga, respectiv, câteva crâmpeie din drumul spre Borsec, un drum pe care ma extaziez de câte ori îl parcurg, chiar dacă, de fiecare dată, îl resimt:


Primul popas l-am făcut, pentru câteva minute şi-o gustare, la Poiana Largului, acolo unde se află lacul de acumulare Izvorul Muntelui (Bicaz). Chiar dacă pe net scrie că acesta este un pitoresc sat, părerea mea nu coincide. Mai degrabă, cel puţin parcarea şi cele 2-3 localuri, magazine şi ce-or mai fi pe acolo, îmi dau senzaţia unui furnicar de lume pestrtiţă, aflată în drum spre şi dinspre Italia, Spania.
Cu toate acestea, câteva imagini pentru a completa "jurnalul":




Prima mănăstire pe care am vizitat-o, a fost Mănăstirea Neamţ.
M-au impresionat dimensiunile domeniului mănăstiresc. Nu ştiu de ce, impactul nu a fost cel pe care-l anticipam. În primul rând, mi s-a părut un loc foarte aglomerat, lumea multă şi atmosfera, lipsa amenajărilor florale, felul răstit în care am fost întâmpinaţi, mi-au lăsat un gust de "comercial". Am intrat şi am ieşit rapid, ca şi cum trebuia doar bifat ceva. Am ratat astfel cam tot ce era de văzut, printre care: Ochiul lui Dumnezeu, Osuarul, Biblioteca. Nu ne rămâne decât să o replanificăm, cu atât mai mult cu cât este destul de aproape de noi!


 Mănăstirea este o impresionantă construcţie în piatră, pe lângă care rămânem pigmei...


Următorul obiectiv a fost Mănăstirea Văratec.
De cum păşeşti pe sub cupolă, te invadează o atmosferă caldă, de calm şi comfort. Curtea este frumos amenajată, maicile sunt binovoitoare, aşa cum s-au dovedit a fi în toate aşezămintele Domnului vizitate.

Am vizitat Muzeul Mănăstirii, care, după cum citisem, adăposteşte lucrări bisericeşti de o mare valoare. Opere de artă, rezultate ale mâinilor harnice şi nespus de îndemânatice, covoarele m-au impresionat în mod deosebit.
Cu toate acestea, am ratat şi aici mormântul Veronicăi Micle...


Mănăstirea Agapia este întradevăr un aşezământ de o mare frumuseţe.
Complexul în mijlocul căreia tronează, este alcătuit din peste 100 de case ale călugăriţelor, construite în stilul caselor de munte, cu grădiniţe pline de flori.
Sufletul meu s-a bucurat şi-a râs pe parcursul întregii vizite!
Pot spune însă că, în momentul în care am intrat în mănăstire, am simţit în cel mai real mod cu putinţă iluminarea! Un albastru luminos, crâmpeie biblice de o încărcătură şi o substanţă aproape materială mi-au invadat fiinţa. În sinea mea, mă gândeam la un pictor celebru, iar atunci când Dan m-a întrebat dacă cunosc autorul frescelor, mi-a fost teamă să încerc a-l presupune. Întradevăr, marele Grigorescu este cel care a imortalizat lumina în bolţile şi zidurile mănăstirii. Şi nu numai că se vede, dar se simte! Este cu mult mai mult decât poate descrie cineva în cuvinte, este împărăţia cerurilor aşa cum ne-o putem imagina în momentele de maximă bucurie ale vieţii noastre! M-am gândit la Rafael şi la Renaştere, deşi îmi lipsesc elementele esenţiale ale istoriei artelor, la fel cum îmi lipseşte şi experienţa directă, căci încă nu am ajuns să îmi bucur ochii şi sufletul cu marile valori ale umanităţii. 
Dintr-o dată, am devenit conştientă de mari înţelesuri, iar orele şi zilele ce au urmat mi-au fost unele dintre cele mai plăcute.
Fotografiile făcute sunt foarte puţine, căci, chiar dacă am avut două aparate foto, au fost locuri în care pur şi simplu am uitat de ele.






Desigur că nu puteau să lipsească Humuleştii lui Creangă!
A fost musai să revedem motoceii pe care-i zăpăceau mâţele, odinioară! :))))


Iar peste gard, un soi de expoziţei-terasă-local cu numele "La Smărăndiţa"!

3 comentarii:

  1. ma bucur tare mult pentru tine, pentru ca ti-ai imbogatit sufletul si ti-ai relaxat mintea!

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc! Pana la urma, "cheia" e la noi! :))

    RăspundețiȘtergere