duminică, 7 august 2011

Crâmpeie de Românie (Bucovina 2)

Suceava...cetatea de scaun a Marelui Ştefan...cetate ce n-a fost nicicând biruită prin forţa armelor...


Şi cel mai mare ou încondeiat...
O bucăţică de "altceva" este  Hagigadar, fostă mănăstire armenească de maici, devenită astăzi biserică cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". Se spune că este mănăstirea dorinţelor, iar pentru ca acestea să devină realitate, cu vrerea Domnului, dealul lui Bulai, "o culme rotundă, parcă ar fi fost făcută de mână de om, pe un gorgan înverzit", după cum a scris Nicolae Iorga, trebuie urcat în genunchi, cum tot aşa trebuie înconjurată de trei ori biserica.
Ceea ce însă mi-a părut în consens cu dificultatea îndeplinirii dorinţelor, la capătul ritualului istovitor, când cea mai mare răsplată ar fi să pătrunzi în biserică, să-ţi pleci din nou genunchii şi să-ţi ridici ochii... ai parte de ceva pe cât de neaşteptat, pe atât de surprinzător, ori poate chiar frustrant... uşa e ferecată, preotul armean din Suceava venind aici doar în zilele de joi şi vineri, câte o oră pe zi. 
Mi-a plăcut simplitatea locului, zidurile seculare ce strajuiesc biserica, porţile de lemn care făgăduiesc parcă trecerea într-o altă dimensiune. Priveliştea - în special cea de pe latura estică, este una idilică - o minunată livadă în pantă, în care pasc vite; spre vest, răsar construcţii moderne, mi-am zis: încă un tărâm demitizat!
Un alt "altceva" este Mănăstirea Dragomirna, cu aspect de cetate medievală, dantelărie în piatră, semeţ înălâată spre cer şi împrejmuită de ziduri înalte şi puternice.
 Am avut bucuria de a "scotoci" prin ungherele zidurilor, am descoperit comorile adăpostite de muzeu, printre care celebra Cazanie a lui Varlaam.


Tot pentru prima oară, am văzut Mănăstirea Arbore, aceasta fiind în drumul nostru spre ceea avea sa vie...
Inclusă de către UNESCO în Patrimoniul Umanităţii, având un nume cu rezonanţă istorică, ne-am propus să o vizităm.
Mi s-a părut cel mai puţin pregătită să-şi primească oaspeţii. Dacă nu mă înşel, nu există nici măcar parcare, iar mănăstirea e situată exact pe marginea drumului, probabil în centrul satului cu acelaşi nume. La oprirea maşinii, de la crâşma/magazin, a ţâşit o tanti ce mânca îngheţată, depăşindu-ne grăbită, pentru a ne vinde bilete de intrare. A fost cea mai inedită fază!
Este surprinzător de frumoasă această biserică, în care astăzi nu se mai oficiază slujbe. Frescele sunt pictate minunat, dau senzaţia de mişcare, iar verdele este prezent în 47 de nuanţe. Nimburile aurite sunt în relief.
Din păcate, este în mare parte distrusă, din spusele gospodinei cu îngheţata am aflat că vreme de un secol jumătate a stat neacoperită, turcii topind plumbul acoperişului pentru gloanţe.




___________________________________________________________________

Unica, inegalabila, măreaţa, puternica Mănăstire Putna!
Rânduri de porţi, alei nesfărşite, sobrietate, neînduplecare...cam asta a fost imaginea ce mi-a lăsat-o nestematul coroanei Marelui Ştefan!
Distrusă, jefuită, incendiată ori surpată de cutremure, semeaţa Mănăstire Putna se înalţă astazi şi cuprinde înlăuntrul ei măreţia unor vremi de mult apuse. Dacă spiritul lui Ştefan ne-a îmsoţit permanent, la Putna devine aproape material.
Este minunat zugrăvită în interior, culorile dominante nu puteau fi decât princiare: grena şi auriu.
Pentru mine Putna a îmsemnat însă şi o lecţie cu tainice înţelesuri. O lecţie de umilinţă... 
Îmbrăcată într-o cămaşă fără mâneci, purtând o fustă deasupra genunchiului, abia pătrunsă în mănăstire, însă parcă intenţionat aşteptând o binecuvântare, cred ca aproape nici n-am fost surprinsă când călugărul care vindea suveniruri s-a ridicat şi s-a-dreptat spre mine, spunându-mi: "vă duceţi la poartă şi vă luaţi un halat!". Am încuviinţat din cap, privirea i-a căutat o clipă pe ai mei, neîntâlnindu-i, am ieşit uşor, îndreptându-mă spre poarta mănăstirii... Orgoliul mi-a şoptit să nu mă-ntorc. Dintr-odată, în faţa bustului Luceafărului, am înţeles că trebuie să intru, cu preţul umilinţei mele. Am luat cel mai lung halat negru, şi-am purtat toată povara umanităţii îndepărtate de la cele bune şi sfinte...
Mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, apoi cele ale Mariei de Mangop şi al Mariei-Voichiţa altele şi altele, fac din Putna o dovadă vie de istorie zbuciumată, încremenită în timp.
Am vizitat muzeul, în care copia sabiei Marelui Ştefan nu poate fi decât o palidă copie a celei autentice...
Acoperămintele de mormânt, mai ales cel al Mariei de Mangop, cea de-a doua soţie, înfăţişându-i chipul trist şi frumos, brăzdat cu lacrimi de sânge...
Paşii ne-au purtat apoi spre chilia lui Daniil Sihastru, simplă, austeră, cioplită în stâncă, localizată odinioară într-o zonă împădurită şi greu accesibilă, astazi, la îndemâna oricui se încumetă să treacă podul aproape prăbuşit în apele pârâului Viţău.
Spre seară am ajuns la cel mai dulce aşezământ monahal, probabil sub imperiul trăirilor de la Putna, am găsit pe înserat Mănăstirea Suceviţa într-o linişte şi armonie greu de redat în cuvinte.
Străjuită de ziduri groase, pătrunzând încă intimidaţi, ne-au întâmpinat maicile bune şi blânde, surprinzându-ne prin faptul că ne-au făcut reducere la intrare.
Mănăstirea aceasta am reţinut-o din copilărie, când vizitând-o împreună cu părinţii, am decis că este cea mai frumoasă dintre toate, mult deasupra Voroneţului! Probabil pentru faptul că iubesc verdele, cert însă şi datorită frescei, păstrate aproape intactă!
Verde de Suceviţa...
Şi iar...
Într-o ambianţă dumnezeiască, printre zidurile chiliilor, in grădina interioară a mănăstirii, printre trandafiri multicolori, rămâneai ţintuit de-a dreptul! Dulceaţa cântecelor te făcea să te opreşti şi să le asculţi, se înălţau într-o armonie absolut divină, glasurile maicilor... Regret doar că nu am avut inspiraţia să înregistrez.
O clipă am avut senzaţia că sunt în împărăţia cerurilor, apoi am simţit că este un dar... 
Mi-am spus apoi că exact aşa se întâmplă în viaţă, primim uneori recompense neaşteptate, numai să ştim să le preţuuim.
Cea de-a doua seară am dormit în Suceviţa, la o pensiune elegantă, Pensiunea "Fagilor", dar parcă nu atât de intimă pe cât mi-ar fi plăcut.
Dimineaşa, am băut o cafea şi-am purces mai departe...
Ne-am îndreptat spre Moldoviţa, nu ştiu de ce, în mintea mea, cele două mănăstiri sunt "surori" :)).
Acelaaşi zid de cetate, în interior o grădină frumoasă, plină de culoare. Poate dacă nu ar fi fost duminică dimineaţa,  şi lumea venită la slujbă, grăbită să prindă loc, cu îmbulzeală şi vociferări, ne-ar fi permis o bucurie şi mai mare. 
Ne-am alipit unui grup, ascultând explicaţiile unei măicuţe-ghid, şi-am aflat multe lucuri interesante, dintre care câteva mi-au rămas întipărite.
Aşadar,  pictarea altarului începe întotdeauna cu Maica Domnului, cântările se cântă cu voce dulce, anul bisericesc începe la 1 septembrie şi se încheie la 31 august, având drept coordonate Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie) şi Adormirea Maicii Domnului (15 august). 
Culoarea caracteristică este galben-auriu.




Aceasta a fost ultima mănăstire vizitată, iar roţile noastre s-au îndreptat, e drept, uneori şi în derivă, deşi aveam GPS, spre alte tărâmuri mirifice.
Natura este absolut fabuloasă, pe drumuri de munte, admirând în depărtare codrii seculari, privind în zare albastrul ireal al cerului ...
Am trecut prin locuri de basm, vorbesc despre satul-muzeu Ciocăneşti, unde fiecare casă era pictată cu motive populare, cele mai muolte având şi gardul asortat.

2 comentarii:

  1. Arbore,cel mai drag loc mie.Cel mai drag din lume.Chiar daca acum nu mai este ce a fost...

    RăspundețiȘtergere