Merișoarele și-au găsit mai greu locul în bucătăria/cămara mea, căci nu păstram amintiri foarte plăcute despre ele! :)) Țin minte, de câte ori mergeam la Bilbor, după tradiționalul tur al ogrăzii, grajdului cu recensământul pe care-l făceam tuturor orătăniilor, obiectivul următor era cămara bunicilor. În ”casă-sus” așa spuneam casei mari, începeam cu cămara, ne fascinau borcanele, butoaiele, putinele, bidoanele, le-am fi gustat/probat pe toate, dar aveam interdicție, căci odată începute, trebuiau consumate, pentru a nu se strica. Mirosurile și gusturile întipărite în copilărie rămân asemeni câinilor fideli, însoțindu-ne toată viața! Merișoarele aveau darul de-a ne stârni curiozitatea de fiecare dată, însă fiind conservate doar cu apă, prima dezamăgire se datora absenței dulcelui, a doua gustului prea pregnant, căci după ce ne turnam în căni și adăugam zahăr, luam doar 2-3 linguri și le abandonam. Astăzi când, merișoarele au virtuți mult-lăudate, mi-am propus să le reabilit