Treceți la conținutul principal

Crâmpeie de Românie (Moldova)

De vreo câţiva ani ne-am tot planificat o mini-vacanţă, cu destinaţia Moldova, Bucovina, Maramureş, pe care am tot amânat-o, din motive mai mult sau mai puţin obiective.
Iată că vara aceasta, ne-a adus bucuria revederii unor locuri minunate, respectiv, descoperirii unora despre care abia dacă ştiam că există.
Ziua de 22 iulie, o zi cu mare rezonanţă pentru noi (aniversarea a 22 de ani de căsnicie) a însemnat începutul călătoriei de vis, ce avea să dureze 3 zile şi să ne poarte paşii, sau, mai precis, roţile peste 1000 de km.
Primele fotografii sunt cele de pe Creanga, respectiv, câteva crâmpeie din drumul spre Borsec, un drum pe care ma extaziez de câte ori îl parcurg, chiar dacă, de fiecare dată, îl resimt:


Primul popas l-am făcut, pentru câteva minute şi-o gustare, la Poiana Largului, acolo unde se află lacul de acumulare Izvorul Muntelui (Bicaz). Chiar dacă pe net scrie că acesta este un pitoresc sat, părerea mea nu coincide. Mai degrabă, cel puţin parcarea şi cele 2-3 localuri, magazine şi ce-or mai fi pe acolo, îmi dau senzaţia unui furnicar de lume pestrtiţă, aflată în drum spre şi dinspre Italia, Spania.
Cu toate acestea, câteva imagini pentru a completa "jurnalul":




Prima mănăstire pe care am vizitat-o, a fost Mănăstirea Neamţ.
M-au impresionat dimensiunile domeniului mănăstiresc. Nu ştiu de ce, impactul nu a fost cel pe care-l anticipam. În primul rând, mi s-a părut un loc foarte aglomerat, lumea multă şi atmosfera, lipsa amenajărilor florale, felul răstit în care am fost întâmpinaţi, mi-au lăsat un gust de "comercial". Am intrat şi am ieşit rapid, ca şi cum trebuia doar bifat ceva. Am ratat astfel cam tot ce era de văzut, printre care: Ochiul lui Dumnezeu, Osuarul, Biblioteca. Nu ne rămâne decât să o replanificăm, cu atât mai mult cu cât este destul de aproape de noi!


 Mănăstirea este o impresionantă construcţie în piatră, pe lângă care rămânem pigmei...


Următorul obiectiv a fost Mănăstirea Văratec.
De cum păşeşti pe sub cupolă, te invadează o atmosferă caldă, de calm şi comfort. Curtea este frumos amenajată, maicile sunt binovoitoare, aşa cum s-au dovedit a fi în toate aşezămintele Domnului vizitate.

Am vizitat Muzeul Mănăstirii, care, după cum citisem, adăposteşte lucrări bisericeşti de o mare valoare. Opere de artă, rezultate ale mâinilor harnice şi nespus de îndemânatice, covoarele m-au impresionat în mod deosebit.
Cu toate acestea, am ratat şi aici mormântul Veronicăi Micle...


Mănăstirea Agapia este întradevăr un aşezământ de o mare frumuseţe.
Complexul în mijlocul căreia tronează, este alcătuit din peste 100 de case ale călugăriţelor, construite în stilul caselor de munte, cu grădiniţe pline de flori.
Sufletul meu s-a bucurat şi-a râs pe parcursul întregii vizite!
Pot spune însă că, în momentul în care am intrat în mănăstire, am simţit în cel mai real mod cu putinţă iluminarea! Un albastru luminos, crâmpeie biblice de o încărcătură şi o substanţă aproape materială mi-au invadat fiinţa. În sinea mea, mă gândeam la un pictor celebru, iar atunci când Dan m-a întrebat dacă cunosc autorul frescelor, mi-a fost teamă să încerc a-l presupune. Întradevăr, marele Grigorescu este cel care a imortalizat lumina în bolţile şi zidurile mănăstirii. Şi nu numai că se vede, dar se simte! Este cu mult mai mult decât poate descrie cineva în cuvinte, este împărăţia cerurilor aşa cum ne-o putem imagina în momentele de maximă bucurie ale vieţii noastre! M-am gândit la Rafael şi la Renaştere, deşi îmi lipsesc elementele esenţiale ale istoriei artelor, la fel cum îmi lipseşte şi experienţa directă, căci încă nu am ajuns să îmi bucur ochii şi sufletul cu marile valori ale umanităţii. 
Dintr-o dată, am devenit conştientă de mari înţelesuri, iar orele şi zilele ce au urmat mi-au fost unele dintre cele mai plăcute.
Fotografiile făcute sunt foarte puţine, căci, chiar dacă am avut două aparate foto, au fost locuri în care pur şi simplu am uitat de ele.






Desigur că nu puteau să lipsească Humuleştii lui Creangă!
A fost musai să revedem motoceii pe care-i zăpăceau mâţele, odinioară! :))))


Iar peste gard, un soi de expoziţei-terasă-local cu numele "La Smărăndiţa"!

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Topcit cu cir de mămăligă

Deci asta e o mâncare pe care o ador, în special vara, când ajung câteva zile la ţară, la ai mei. Îmi aminteşte iremediabil de vremurile copilăriei, mă reîntoarce la matcă, îmi dă sentimentul de apartenenţă la neam şi ţară. Sunt o tradiţionalistă şi nu mă sfiiesc s-o recunosc! Prefer să fie gătită de mama, motiv pentru care o includ tot în categoria "comori din bucătăria mamei", chiar dacă e făcută în colaborare cu tata, ca şi încă vreo două-trei chestii de astea "din popor". Acum îmi dau seama că trebui să-i pozez pe autori, însă ca dovadă nu am decât o farfurie cu mâncare! Topcit cu cir  Ingrediente: 2-3 cepe mărişoare brânză un pic de ulei mărar cir de la mămăligă (zeama sau fiertură de mălai cu apă) Preparare: se căleşte ceapa până se înmoaie, fără a se arde defel se adaugă brânza frământată se lungeşte cu cir se sărează, după gust se înverzeşte cu mărar proaspăt sau congelat.

Găluşte cu păsat

Din ciclul comorilor de aur ale bunicilor, prestate de mama mea: Găluşte cu păsat La ţară se cheamă găluşte, şi sunt mai mari decât sarmalele cu carne, deşi la noi în Ardeal, se fac mari toate! Ingrediente: 5-6 cepe mari 300-350 g păsat 100 g orez slăninuţă, jumeri 2-3 linguri untură de porc afumătură moare varza acră condimente: sare, piper, delikat cimbru uscat Preparare: Ceapa tăiată solzişori se căleşte în untură. Păsatul foarte bine spălat, în câteva ape, până când aceasta rămâne curată, la fel şi orezul, se adaugă peste ceapă. Se adaugă cimbrul şi se condimenteză. Se pune apă şi se lasă să fiarbă 25-30 minute. Se aleg frunze de varză mari,  pregătite ca pentru sarmale (nervura principală îndepărtată). Se aşează umplutura şi se completează cu o jumară / bucăţică de slăninuţă şi se împachetează la fel ca sarmalele obişnuite. Se fierb cu afumătură, în apă + moare (zeamă de varză) la foc mic 4-5 ore. Se servesc fierbinţi.

Sirop din muguri de jneapăn

Dumnezeu mă iubește, simt asta în fiecare zi a vieții mele... Nu am făcut sirop din conuri și/sau muguri de brad de mulți ani, din vremea când copiii erau mici. Anul acesta însă, mi-am propus să-l prepar; atâta doar că până am verbalizat, a trecut sezonul. Eram convinsă că am pierdut și ultima șansă, când cineva mi-a oferit muguri de jneapăn, culeși de la munte... Mirosul lor mi-a adus toată pădurea și tot muntele în bucătărie, de-acolo a evadat pe terasă, și apoi în toată curtea... Mi-au adus în minte vacanțele copilărei, petrecute într-un sat de munte, la bunicii materni, când mergeam la fân, trecând prin păduri de conifere umbroase și amețitor de mirositoare... Fiecare picătură din siropul obținut îmi pare aur curat... Sunt fericită pentru că mi-am împlinit un vis! Rețeta: - conuri sau muguri de brad, molid sau alte conifere - apă - zahăr: 1 kg/l de lichid rezultat - lămâie Preparare: Se spală mugurii/conurile și se pun la fiert, într-o cratiță, cu apă care ...